Dreptul unui Guvern de a emite monedă este un incontestabil atribut de suveranitate. Într-o lume globalizată, în care mijloacele și argumentele economice primează, se poate aprecia că a controla emisiunea de monedă și masa monetară aflată în circulație reprezintă, poate, cel mai important atribut de suveranitate al unui stat. „Patronând” propria tiparniță de bani, un Guvern e în bună măsură responsabil de propriul destin politic, de implicațiile pornirii sau opririi tiparniței în raport de economia pe care e chemat s-o gestioneze: devalorizându-și propria monedă, de pildă, respectivul Guvern poate impulsiona exporturile făcându-le astfel mai „ieftine”.
În ziua în care a intrat în „zona euro”, abandonând drahma, Grecia a renunțat întru totul la atributul de suveranitate descris mai sus. În Uniunea Economică și Monetară (UEM), cu a sa monedă unică – euro, banii sunt tipăriți de Banca Centrală Europeană, nu de băncile naționale aparținând fiecăruia din statele componente ale UEM. Tiparnița de bani, cu alte cuvinte, pare a fi bine păzită: cineva stă cu ochii atent lipiți de butelie! În realitate, lucrurile stau un pic diferit. Un pic mai mult.
BCE finanțează deficitele guvernelor arondate UEM într-o manieră particulară: pentru a-și acoperi „găurile”, guvernele optează pentru emisiunea de obligațiuni, băncile (i.e. – „creditorii internaționali”) cumpără respectivele obligațiuni, iar BCE închide cercul acceptându-le drept gaj. „Creditorii internaționali”, adică băncile, au cumpărat titlurile grecești, de exemplu, deoarece știau – în temeiul mecanismului amintit – că BCE le va accepta drept garanție (gaj) pentru noile împrumuturi. Prin tipărirea de bancnote euro în vederea finanțării deficitelor contabilizate de Grecia, BCE a transferat o parte din povară pe umerii altor state din UEM, mult mai solide din punct de vedere economic.
Așa-numita criză a „datoriilor suverane” în zona euro a dat la iveală tarele acestui mecanism putred, bazat pe rostogolirea datoriilor în timp: pe seama performanțelor înregistrate de economiile statelor din nordul UEM (de exemplu, a Germaniei), BCE pornea tiparnița, în mod uzual, pentru a finanța deficitele statelor din sudul UEM, acestea din urmă ajungând la grade de îndatorare astronomice (Grecia bate înspre un grad de îndatorare de 180 la sută din PIB). Cazuri delicate, sub aspectul gradului de îndatorare, se anunță a fi, de pe acum, Spania, Portugalia sau Italia, fiecare afișând grade de îndatorare mai mari decât valoarea PIB-ului național (deci peste 100 la sută).
La nivelul analiștilor BCE, a conducerii Comisiei Europene, precum și a altor foruri din cadrul Uniunii Europene situația economică a Greciei era bine cunoscută; se știa – în linii mari – că statul elen se află în imposibilitatea de a-și achita datoriile, de a-și rambursa creditele. Asta nu a împiedicat BCE să repornească tiparnița de bani și să finanțeze Jocurile Olimpice de la Atena (2004), în pofida șubrezeniei de netăgăduit afișată de economia elenă. Jocurile Olimpice au costat 12 miliarde euro și au lăsat în urmă o capitală – Atena – cu un nou aeroport, linii noi de metrou, infrastructură de transport complet refăcută și redimensionată etc. Printre marii beneficiari ai Jocurilor Olimpice s-a numărat, între alții, și compania germană Siemens: nemții au vândut grecilor, pe seama miliardelor împrumutate de statul elen, garnituri de metrou, tren și tramvaie de ultimă generație.
Cât timp a funcționat, mecanismul rostogolirii datoriilor prin recursul la emisiunea de obligațiuni a adus profituri considerabile industriilor din nordul Europei (de exemplu industria constructoare de mașini din Germania). Având la îndemână un mecanism simplu și sigur de îndatorare, la costuri relativ mici, grecii au luat-o pe calea huzurului gustând din luxul unor automobile germane scumpe, pe care altădată nu și le-ar fi permis, cumpărându-și iahturi, proprietăți și vacanțe la suprapreț în cele mai șic locații europene. Huzurul a avut un cost al lui, unul enorm privit din perspectiva de astăzi. Pe obligațiunile grecești nimeni nu mai dă două parale, iar datoria uriașă înregistrată de statul elen este imposibil de plătit în termeni rezonabili.
Criza din Grecia e, de fapt, un test de turnesol ce evidențiază, cât se poate de clar, problemele structurale ale UEM. Întâi de toate, moneda euro a luat naștere în temeiul unui raționament politic cinic – presiunea Franței lui Mitterand asupra Germaniei lui Kohl, în direcția renunțării la marca germană (nemții au primit, în contrapartidă, verde la unificare) și punerea în circulație a unei monede unice – euro – despre care s-a crezut că are „miraculoasa” putere de a unifica de la sine spațiul economic european, înlăturând orice disparitate și dizarmonie între economiile participante la UEM. Realitatea, confirmată azi de tragedia greacă, e că europenii au pus căruța înaintea boilor, făcând mai multă politică și mai puțină economie.
Mai apoi, criteriile stipulate în Tratatul de la Maastricht, privind limitarea deficitelor la 3 la sută și a datoriei suverane la 60 la sută din PIB nu au fost respectate niciodată de statele care au alcătuit UEM, nici măcar de Germania care, sub mandatul cancelarului Gerhard Schroder, afișa deficite mai mari de limita de 3 procente. Limitările impuse prin tratatul amintit nu sunt văzute cu ochi buni de lideri politici din zona euro, precum premierul Italiei, Matteo Renzi, acesta din urmă apreciind că un deficit de 3 la sută condamnă un stat la subdezvoltare și că limitarea nu mai poate fi de actualitate într-o perioadă precum cea pe care Europa o traversează în prezent.
În final, merită să menționăm că în proporție de aproape 70 la sută grecii mizează în continuare pe euro, sondajele de opinie arătând că poporul elen nu admite revenirea la vechea monedă, drahma. Pe de altă parte, situația monedei europene e cu atât mai complicată cu cât pe lângă cetățenii din „eurozonă” (19 state din cele 28 componente ale UE), alte peste 200 milioane de persoane folosesc monede al căror curs de schimb este fixat în raport de euro (există 10 astfel de monede în prezent). Probabil că euro este „too big to fail”, dar nu este exclus ca în viitor, pornind și de la rezultatele referendumului grec, regulile ce jalonează devenirea istorică a uniunii monetare să fie repuse în discuție, laolaltă cu problema datoriilor suverane contabilizate de statele din sudul Uniunii Europene. Altfel, cazul Greciei s-ar putea repeta mai curând decât s-ar crede la prima vedere.
Lecția greacă e plină de învățăminte și pentru România, țară a cărei elită politică vehiculează, cam pe nemestecate, ideea adoptării, cât mai repede cu putință, a monedei euro. Tragedia greacă este un indicator elocvent privitor la efectele pe care moneda unică le are asupra unei economii șubrede, cu performanțe vădit mai slabe decât cele ale „părinților” euro, Germania și Franța.
