Dati-mi voie sa ma prezint. Numele meu este Aura Ioana-Mandita Sova. Sunt studenta in anul 3 la Universitatea de Arhitectura si Urbanism” Ion Mincu”, sectia Arhitectura. Provin din Comuna Poduri, Judetul Bacau. Am urmat liceul Gheorghe Vranceanu din Bacau pana in clasa a 11-a, moment in care am fost nevoita sa iau o decizie foarte importanta: Ce vreau sa devin, dar mai ales cum pot sa stiu daca ceea ce imi doresc este si ceea ce pot realiza.
In cele ce urmeaza, voi dedica acest articol atat elevilor de liceu carora le-a trecut pe la ureche ideea de a se face arhitecti(dar nu stiu cu exactitate despre ce este vorba), dar si parintilor care doresc a-i incuraja in aceasta directie. Scopul este unul simplu: sa faceti alegerea corecta.
Iata, dupa cum este evident, am ales sa ma pregatesc pentru arhitectura. A fost o decizie destul de grea, intrucat nu intelegeam in ce consta aceasta profesie prea clar. Auzeam in stanga si-n dreapta “Mergi la arhitectura, pentru ca ai talent la desen”, o afirmatie cam 80% eronata. Acesta nu este un punct bun de plecare, mi-am dat seama ulterior.
Conteaza sa ai o “minte talentata”. Desenul de mana este doar un instrument de a te exprima cat mai rapid, dar facultatea si profesia nu se bazeaza pe acest lucru. Matematica, fizica aplicata, munca silnica, zi si noapte, cultura in orice domeniu(psihologie, medicina, filosofie, astrologie, etc) reprezinta doar o parte dintre atuurile pe care un elev(student) trebuie sa le dobandeasca pentru a supravietui in acest domeniu. Personal, iubesc arhitectura, chit ca nici macar in acest moment nu o inteleg, dar simt ca usor usor pricep cum cel mai simplu gest(o linie) poate insemna enorm.
Admiterea.Care este parcursul firesc? Un an (dupa parerea mea suficient) de pregatire cu un profesor bun, temele facute la timp, seriozitatea si exercitiul continuu te pot ajuta sa fii admis in aceasta facultate. Totusi, ingredientul cel mai important este perseverenta. Din acest punct trebuie sa incepi sa inveti sa asculti criticile, sa intelegi constructivitatea lor si sa le folosesti in avantajul tau. Eu m-am pregatit cu un profesor din Bucuresti in vara inainte de clasa a 12-a la sfatul mamei, pentru a vedea daca mi-ar placea sa ma pregatesc un an de zile intr-un astfel de ritm. Zi de zi mergeam la pregatire, timp de o luna intreaga. Stateam cate 7 ore in fiecare zi in acel atelier si desenam mult la mana libera. Imi mentin ideea ca talentul la desen nu este cel mai important aici, dar momentan vorbesc despre admitere, nu despre facultatea in sine. Uneori aveam teme si de pe o zi pe alta, fapt ce ma invata cu noptile pierdute si cu ritmul ambiguu. Cred ca a fost cea mai obositoare vara pana la momentul respectiv, dar a constituit pentru mine o perioada decisiva. Ma hotarasem cu toata inima sa continui asumat in aceasta directie. Mi-a placut.
Cum inca locuiam in Bacau, a fost nevoie de o decizie pe care sa si-o asume toata familia mea: sa ne mutam in Bucuresti. De ce? Stiu de la fratele meu mai mare (care a facut arhitectura )cat de grea era naveta in fiecare weekend, in clasa a 12-a, spre Bucuresti, pentru a se pregati pentru admitere. Era istovit. Parintii mei au vrut sa schimbe acest lucru cand m-am decis si eu ca vreau la arhitectura. Pe aceasta cale tin sa le multumesc din suflet, intrucat efortul lor si sustinerea nemarginita in ceea ce ne propuneam ne-au condus departe.
Un an de zile am studiat in Bucuresti, la un nou liceu, Colegiul National “Mihai Viteazul”. A fost un an dur, intrucat a trebuit sa invat ce inseamna prioritatile(admiterea,profesia) si sa las perfectionismul in fiecare domeniu departe. Arhitectura o intelegeam la acest nivel: desen de mana, desen tehnic, geometrie descriptiva, istorie. Atat. Acesta era nivelul cerut la admitere,an) de subiecte.
La pregatire mereu exista o concurenta intre toti elevii. Cautam sa ma mentin la mijloc si sa fiu constanta. Ii admiram mult pe cei ce erau mai mereu laudati de profesorul nostru, cautam sa invat de la ei, sa le imit stilul, sa il corectez pe al meu. Din umbra, mereu au existat cativa colegi care m-au sustinut, incurajandu-ma si spunandu-mi ca le place cum desenez. Important de mentionat este faptul ca de aici cam incep prieteniile care o sa tina o viata. Arhitectura ne va lega mereu.
Am dat admiterea, pentru siguranta in 3 locuri(Nu aveai de unde sa stii ce se va intampla niciodata): La sectia de design interior in prima faza,apoi la sectia de Arhitectura(aici optam eu), din “Ion Mincu”. La incurajarea mamei, am plecat doua zile mai tarziu si la Cluj sa dau examenul. Rezultatele au fost urmatoarele: la Cluj am intrat a doua, la Bucuresti, sectia de design interior am intrat a 4a, iar la sectia de arhitectura pe locul 60 si ceva… Am cugetat si am ales sa merg acolo unde am simtit ca va fi mai greu, prin urmare unde am obtinut cel mai din urma loc, dar si unde ravneam de la inceput.
Acum sunt abia la 50% din drumul spre a deveni un arhitect. Termin anul 3. Pana acum, anii de facultate au avut puterea sa schimbe cu totul ceea ce eram si cum intelegeam aceasta profesie.
Primul an de facultate a reprezentat o ceata foarte deasa prin care mergeam legata la ochi. Credeam ca arhitectura vorbeste despre cat de bine arata o cladire, despre un estetic a carui logica nu aveam puterea sa o intuiesc. Comunicarea student-profesor a primit total alte valente decat cele din liceu: indrumarea nu mai este una concisa(lectia numarul X, pagina Y, probleme propuse Z), ci ea a devenit una orientativa. Am ajuns la concluzia ca aceasta facultate iti deschide drumuri, a caror poteci trebuie sa ti le creezi singur cu truda si dedicare. Astfel, te pregatesti pentru o profesie a carei vastitate o poti acumula printr-o munca in diverse domenii.
Am inceput sa inteleg de ce atunci cand la discutiile cu un indrumator arhitect, nu ti se va spune niciodata ce trebuie sa faci. In arhitectura nu exista o reteta clara. Aici nu se aplica niste pasi prea bine conturati intr-un manual. Am suferit in nerepetate randuri la ideea ca nu inteleg ce se vrea de la mine, cum ar trebui sa imi conturez ideele si proiectele si de ce nimeni nu imi arata exact… Este un pas greu sa intelegi faptul ca reusita se face prin eliminare, mereu prin alte si alte incercari.
In anul al doilea, am simtit cum atat eu, cat si colegii mei am reobtinut un oarecare control asupra vietilor noastre. Am invatat sa imi organizez timpul cat mai bine pentru lucratul la proiecte si studiul cursurilor, dar mai ales sa imi pretuiesc sanatate fizica si psihica. Cum in aceasta facultate exista nefericitul risc la o degradare a sanatatii(nenumarate nopti nedormite, munca foarte multa, ore petrecute cu ochii intr-un monitor si pe fundal sunetul click-urilor, excesul de cafea si energizante…), am cautat sa ma pun pe un plan mai sus decat ma orientam inainte si sa am grija de mine. Acest echilibru este instabil, de asemenea este foarte greu de obtinut.
In acest an, anul 3, am trait experienta studiului online. Am auzit de cand intrasem in facultate ca acest an, desi este la mijloc, reprezinta unul dintre cei mai grei, cantitatea de munca, proiecte si informatii devenind extrem de densa. Primul semestru, l-am trait fizic in incinta facultatiii, in atelierele pline de studenti motivati sau doborati, pe holurile in care se vad proiectele afisate cu note mari, pe terasa unde se vede splendoarea arhitecturii cladirii Universitatii, unde studentii isi beau obositi cafeaua sau vorbesc incantati de o reusita, sau poate doar mediteaza singuri pe o banca la un concept…
Dupa ce s-a luat atitudinea ca facultatea sa isi tina cursurile si atelierele la distanta, ceva in noi toti s-a rupt, atat studenti si profesori. Totusi, ce nu te ucide, te face mai puternic. Acumuland experienta de oameni luptatori si perseverenti, totul a functionat cu brio de la distanta. Sunt foarte mandra de cadrul de profesori si de studenti. Am reusit sa cream si sa ne lasam dusi de val cu idei de locuinte, edificii, sa ne transformam camerele de acasa in studiouri de adevarati proiectanti a caror vise nu se vor spulbera. Astfel, aceasta este dovata ca puterea arhitecturii va razbii in orice moment.
Cuvintele sunt prea putine pentru a-mi exprima gandurile despre acest domeniu, despre iubirea, dar si furia pe care complexitatea lui o creeaza in sufletul meu, si a celorlati studenti. Totusi, aspir la proiecte marete, aspir sa imi pot indeplini un vis pe care l-am avut din copilarie…sa creez un imens complex pentru batrani cu numele “La Bunica Mandita”. Imi doresc ca ideile mele arhitecturale sa raspunda nevoilor oamenilor si sa ofer ceva nou pentru comunitate, intrucat despre asta este ,pe scurt, arhitectura…despre oameni.
