Presa onesteana, de fapt asa-zisa presa onesteana, se fereste – zilele astea – sa atace frontal problematica sociala extrem de sensibila a platformei petrochimice. E normal, dar e vorba de normalitatea specifica Romaniei anului 2012 – presa onesteana e presa politica, iar politicienii care au construit-o si care acum o finanteaza, inclusiv cu bani publici, nu au nevoie de scandal in propria lor parohie. De aici si obisnuinta “trecutului cu vederea” a unor evenimente deloc de neglijat, mai ales ca orasul s-a dezvoltat ca un apendice comunitar al platformei.
Dezastrul de la UTON, unde angajatii au declansat deja greva foamei, a prefatat o alta calamitate socio-economica: in surdina, pe nepregatite, patronatul rus de la Rafo a trimis in somaj tehnic 600 de angajati din cei 900 ai rafinariei care au fost platiti, luna
de luna (in ultimii ani), fara sa fi produs ceva. Cel mai costisitor “stat degeaba” din lume! Somajul va dura pana la 1 februarie 2013 si implica, potrivit prevederilor legale, plata a 80 la suta din salariul brut. Despre ce va urma, Dumnezeu cu mila.
O relatie imbarligata rau!
Din tabloul haosului in care se regaseste Rafo nu poate lipsi un alt (fost) punct de reper in peisajul industrial bacauan: Rafinaria Darmanesti. Printr-un complex de factori pe care-i vom dezvalui intr-un viitor episod, rafinaria amintita – aflata, prin Petrochemical Trading SRL, tot in patrimoniul Petrochemical Holding (patronul Rafo) – a ajuns un veritabil morman de fiare vechi, transformat intr-un banal punct de lucru al “centralei” de la Onesti. “Punct de lucru”
este, mai degraba, o sintagma metaforica, goala de continut – la Darmanesti nu mai lucreaza astazi nimeni. Cei care au lucrat, au facut-o in trecut si parca mereu in detrimentul intereselor rafinariei Darmanesti. Actionariatul rus de la Rafo a folosit Darmanestiul pe post de pretext pentru derularea unor tranzactii cel putin dubioase, care au dus in final la privarea bugetului consolidat al statului – cu largul consimtamant al unor inalti functionari – de sume de ordinul milioanelor de euro. Cand pretextul n-a mai functionat, pentru ca rafinaria iesise de mult din standardele de mediu impuse, rusii si-au strans jucariile si s-au “mutat” acasa – la Onesti.
Sindicalisti politruci si politicieni “lautari”
In noiembrie, in chiar prima saptamana a campaniei electorale pentru alegerile parlamentare, un grup de rafinori – afiliati sindicatului “Rafinorul” – i-au scris lui Iakov Goldovskiy, actionarul majoritar al Rafo Onesti si omul din umbra Petrochemical Holding. Grupati in jurul sindicalistului Ion Marian – candidat ARD la alegerile din 9 decembrie si PR al Rafo (!!!) – sindicalistii au cerut magnatului rus mai multe informatii cu privire la intentiile sale fata de rafinarie. Prins in mrejele unui joc electoral girat cu buna stiinta, Goldovskiy le-a “raspuns” rafinorilor, printr-un comunicat de presa ce l-a avut – se pare – ca autor pe…PR-istul Ion Marian, sindicalist Rafo si candidat ARD la parlamentare! Raspunsul a fost livrat publicitatii pe 27 noiembrie, la aproape 2 saptamani de la interpelarea initiala, in plina campanie electorala. Ce spune Goldovskiy in raspunsul catre rafinori? “Există câteva direcții la care se lucrează în vederea salvarii Rafo și a producției rafinăriei din Dărmănești. Dar, nu putem să vă asigurăm că una dintre aceste variante va avea succes, cum, la fel, nu putem să vă informăm despre mersul discuțiilor până nu vom obține rezultate sub forma înțelegerilor legale”. La 3 saptamani de la raspuns, 600 de angajati ai Rafo au fost trimisi in somaj tehnic. Cat despre productia rafinariei Darmanesti, ea este o fantezie economica cu acte-n regula, folosita frecvent in comunicarile maharilor de la Rafo.
Cativa politicieni abili, in frunte cu seful statului – Traian Basescu –, au exploatat judicios, de-a lungul timpului, tema repornirii Rafo. Lucrurile au mers atat de departe incat sindicalistul Marian s-a afisat la brat cu deputatul PDL Valerian Vreme in campania pentru parlamentare, candidand in colegiul 2 Senat. A pierdut, desigur, dar a incercat sa vanda unui electorat in parte credul vesnica gogorita a repornirii rafinariei. Ion Marian, singurul sindicalist din lume angajat – de patron – pe post de PR, si-a inceput campania cu o furibunda informare de presa (oct. 2012) in care intrevedea 3 variante pentru repornirea Rafo, alaturi de mentiunea ca in 10 zile urma sa fie aleasa una! (vezi link: http://www.money.ro/rafo–3-variante-de-repornire-a-rafinariei–in-10-zile-se-va-alege-una-din-ele_1230555.html). Lucru care, evident, nu s-a mai intamplat.
In realitate, tema repornirii a facut – ani de-a randul – obiectul unui joc de-a soarecele si pisica desfasurat intre patronatul rus si statul roman. Cand statul roman a oferit garantiile bancare solicitate, rusii n-au mai avut chef sa ia banii; cand rusilor le-a ajuns cutitul la os, statul si-a vazut de ale lui. Tema repornirii a fost pigmentata si asezonata, din cand in cand, cu o bine intretinuta si elaborata zvonistica privitoare la iminenta sosire – la Rafo – a unor investitori, cum altfel, strategici. Adevarul gol-golut e ca acestia n-au depasit niciodata statutul de simpli turisti-vizitatori ai “facilitatilor” de pe platforma onesteana. Intr-o perioada de acuta criza economica, ideea de a investi sute de milioane de euro in retehnologizarea si restructurarea unei rafinarii, nu a creat prea multi aderenti. De fapt, nu a creat niciunul.
Bugetul Onestiului da coltul la primavara?
Multi ani, in perioada administratiei fostului primar – Emil Lemnaru (PSD), platforma onesteana a livrat impozite si taxe uriase catre municipalitate. In intelegere cu unii din afaceristii controversati ce pusesera mana pe Rafo, in timpul guvernarii PSD (2000-2004), Lemnaru a transformat Onestiul intr-o anexa sociala a platformei industriale. Terenurile aferentei acesteia au fost incadrate in zona maxima de impozitare, ca si cand ar fi fost ultracentrale. La umbra acestei profitabile anomalii (in orice oras, terenurile industriale sunt cel mai slab impozitate), primaria s-a facut ca ploua atunci cand de la Rafo plecau garnituri de vagoane-cisterna cu situatie juridico-fiscala incerta. Asa a trait Onestiul, pe picior mare, cu bani proveniti din impozitele platite de firmele “domiciliate” pe platforma si fara ca edililor sa le treaca, vreodata, prin cap sa incurajeze – cumva – dezvoltarea mediului local de afaceri.
Printre primele proiecte promovate de inlocuitorul lui Lemnaru, primarul Laurentiu Neghina, s-a numarat diminuarea impozitarii terenurilor de pe platforma, prin incadrarea lor intr-o clasa redusa de impozitare. Proiectul a fost imbratisat cu un vot net exprimat in Consiliul Local. Sub pretextul sustinerii firmelor private, administratia Neghina a redus la maxim impozitele pe terenuri, in asteptarea unor investitii pe care societatile respective – in frunte cu Rafo – nu le-au mai realizat. Scaderea nivelului de impozitare a coincis, in schimb, cu diminuarea semnificativa a colectarii taxelor la bugetul local, exact cu sumele de bani pe care agentii economici de pe platforma nu le mai platesc acum. In loc de investitii, pe masura fiscalitatii prietenoase promovate de autoritati, la Onesti asistam la ceea ce pare a fi un prim pas spre inchiderea definitiva a Rafo! Ce se va intampla cu bugetul municipalitatii onestene, in acest nefericit dar previzibil context? Ce se va intampla cu Onestiul? Iata doua intrebari la care politicienii onesteni sunt chemati sa ofere un raspuns, pornind de la impresia ca nu s-au gandit niciodata ca orasul lor va ajunge intr-un asemenea impas economico-social.
