De ce Mihai nu a fost viteaz decat in filmele lui Nicolaescu? Regizorul nepereche, luceafarul cinema-ului romanesc si mitologia sa istoricista

Nu m-am dat in vant, niciodata, dupa filmele lui Nicolaescu. Asa cum n-am facut-o nici dupa poezia lui Adrian Paunescu. Cu toate astea, orice individ onest intelectual poate numi 4-5 pelicule rezonabile din filmografia regizorului defunct sau indica un manunchi de margaritare lirice din creatia poetului la fel de defunct. Cei doi, Paunescu si Nicolaescu – in ordinea iesirii din scena – au reprezentat repere ale culturii de masa in epoca ceausista. Creatiile lor, de larg consum, au fost gustate de un public mare cat o tara intreaga. Putem blama un popor intreg pentru ca a “consumat”, pana la saturatie, creatia celor doi corifei culturali? Evident, nu.

O abordare onesta istoric i-ar plasa pe cei doi la locurile cuvenite, insa o astfel de abordare nu se intrevede in cultura romana, dominata inca de un nejustificat clivaj ideologic; eronat in tezele sale de baza, fals in continut. Faptul ca un poet si cenaclul sau au reusit performanta de a aduna sute de mii de romani pe stadioane si in case de cultura nu se poate datora doar simplei presupuneri ca romanii au fost privati de o alternativa in plan cultural si ca, in esenta, au acceptat – tacit – aceasta stare de fapt. La fel, faptul ca o comedie ca “Nea Marin, miliardar” a adunat in salile de cinema peste 15 milioane de telespectatori – o tara intreaga, cum spuneam – nu poate fi justificat prin banala constatare ca nu existau si alte filme de vizionat in cinematografele din Romania. Se impune, prin urmare, ca genealogia socio-culturala a celor doua fenomene de masa – Paunescu si Nicolaescu – sa primeasca atentia cuvenita din partea cercetatorilor, a istoricilor, sociologilor si nu numai.

Pe de alta parte, aceiasi cercetatori au obligatia de a analiza, in amanunt, modul in care creatia celor doi, dar indeosebi cea a lui Nicolaescu, a consolidat miturile istorice ale unui romanism care i-a folosit doar Marelui Carmaci si incercarii sale de a-si asocia imaginea de lider politic cu faptele de arme ale unor inaintasi istorici mereu viteji, mereu eroi, mereu cu pieptul gol in fata sabiilor si sagetilor inamice. Peliculele lui Nicolaescu, adeseori populate cu protagonisti ce rosteau – mai degraba – discursuri politice decat replici de film, au contribuit decisiv la edificarea si solidificarea unui nationalism balos ce cangreneaza, si azi, constiinta a mii de elevi din scolile preuniversitare.

In filmul “Mihai Viteazul”, de pilda, unificarea celor 3 “tari romane” este prezentata drept momentul de apogeu al unui proiect politic gandit si asumat de domnitorul muntean (pohta ce-a pohtit-o el, ca sa parafrazam). Mihai insusi apare drept artizanul unificarii, eminenta cenusie din spatele acestui nobil proiect national, implinit prin foc si sabie. Realitatea istorica, documentata in cateva carti excelente aparute dupa Revolutie, demitizeaza momentul 1600-1601. Aventura politica a domnitorului e repusa in drepturi ca o “aventura”, mai putin ca un proiect politic de dimensiuni statale, fauritor de tara. Marturie a auspiciilor aventuriere ce au insotit demersul militar al lui Mihai sta insasi pasagera sa domnie; daca ar fi imaginat un proiect politic in adevaratul sens al cuvantului, domnitorul ar fi gandit – de buna seama – si institutii administrative menite a prezerva unitatea greu obtinuta; ar fi intemeiat un aparat al carui scop era gestionarea treburilor interne ale noului stat etc. Contextul dat face discutabila inclusiv romanitatea romanilor, sentiment pe care vorbitorii de limba romana din cele 3 tari romane au inceput sa-l constientizeze, semnificativ, abia odata cu pasoptismul, adica la 250 de ani de la “unirea” infaptuita de Mihai.

Faimoasa batalie de la Calugareni-Neajlov reprezinta o alta proba a colosalei mitologii create in jurul viteazului Mihai Viteazul, multumita si peliculei omonime a lui Nicolaescu. Cu totii am invatat, la scoala, ca Mihai si ostenii sai i-au invins pe turci. Asta reiese si din filmul amintit. Insa un amanunt important este tot timpul trecut cu vederea, pare-se in mod deliberat. Asa-zisei victorii (aug. 1595), i-a urmat o retragere in munti despre care istoriografia de dinainte de ‘89 consemneaza ca ar fi fost “tactica”, indelung calculata. Eufemismul isi propune sa mascheze rezultatul indecis al luptei, mai exact infrangerea lui Mihai, care s-a retras peste munti, in Transilvania, pentru a-si reface oastea pusa pe fuga de turci. De ce sa te retragi in munti, daca i-ai invins pe adversari? Timp de 2 luni, otomanii trec prin foc si sabie Tara Romaneasca, iar in octombrie – oastea refacuta a lui Mihai – “ramaseaza” inspre Dunare trupele turcesti. Din filmul lui Nicolaescu aflam, se stie, cu totul altceva. Nu drama singulara a personajului istoric care a fost Mihai Viteazul, nu o anumita realitate istorica fictionalizata si dramatizata in sensul unei pelicule istorice de calibru. Aflam, intr-un fel anume, ca Marele Carmaci era descendentul unor inaintasi pe masura. Iar Mihai, intemeietor de tara precum l-am cunoscut cu totii in manuale, era unul dintre ei.

Moartea lui Sergiu Nicolaescu lasa in urma un anumit gol istoric si as fi fost curios cum ar fi zugravit regizorul acest gol intr-unul din nenumaratele sale filme istorice. Timpul nu a mai avut, insa, rabdare. Fenomene ale culturii de masa (populare) de dinainte de ‘89, Paunescu si Nicolaescu vor ramane in imaginarul colectiv autohton multi ani de aici inainte. Pasiunea cu care au trait si creat, dar si relatiile pe “verticala puterii” pe care le-au cultivat cu abilitate sunt – in buna masura – raspunzatoare pentru “nemurirea” celor doi.