O anumita abordare materialista, incetatenita de ani buni in peisajul public de la noi, ii face pe unii oameni sa priveasca la “activitatea” parlamentarilor cu ochii celor care – acum multi ani – puneau viza CTC pe productia realizata de, sa zicem, fabrica de suruburi. Prin cele doua camere ale sale, Parlamentul e departe de a impartasi preocuparile unei fabrici de suruburi: de aceea e gresit sa vezi in parlamentari niste angajati ai Parlamentului care, tocmai prin statutul lor de angajati (“lucratori”), trebuie sa produca – in chip obligatoriu – ceva. Ceva concret si evaluabil din punct de vedere cantitativ si material.
Pe aceasta prejudecata la mare trecere in zilele noastre, diverse ONG-uri isi fundamenteaza analize peste analize privitoare la “ce au mai facut parlamentarii nostri” – cat au vorbit, ce au votat, cat au votat, cat de prezenti au fost la vot/in activitatea Parlamentului etc. In buna masura, astfel de analize dezvaluie – pe buna dreptate – o anumita latura a muncii de parlamentar, dar oare asta sa fie totul?
La capitolul prezenta la vot, de pilda, parlamentari bacauani precum Adrian Popescu sau Vasile Gherasim afiseaza procente de 70 – 80 la suta. In teorie, acesti alesi s-au intrecut cu harnicia. In practica, parlamentarii amintiti au sustinut si votat prin activitatea lor legi socotite astazi “criminale” de milioane de romani. Taierea salariilor, disponibilizarile din sectorul bugetar, inchiderea spitalelor si a unor scoli (cu titlul de reforma in domeniile medical si educatie), taierea pensiilor sunt doar cateva din legile votate de cei doi “harnici” alesi. La ce ne-a folosit harnicia lor, in conditiile in care initiativele sustinute si votate de ei au dus la pauperizarea a milioane de compatrioti? Analizata in cheia cantitatii voturilor (a numarului de voturi exprimate), munca celor doi parlamentari se arata ca fiind de nivel inalt; analizata prin prisma calitatii acestor voturi, aceeasi munca apare ca simpla “mana ridicata” in sustinerea unor legi promovate de guvernari (Boc, MRU) socotite de mare parte dintre romani drept cel putin iresponsabile. Sub acelasi aspect al cantitatii, remarc – in trecere – ca deputatul Popescu a vorbit, in 4 ani de zile (adica in mandatul 2008 – 2012) doar 27 de secunde in Parlament. Cand? La depunerea juramantului, in 2008. De atunci si pana azi, parlamentarul a tacut malc, dar mutenia sa complice a girat – sub raportul cantitatii voturilor exprimate de Popescu – legile despre care am vorbit anterior. Alesii amintiti puteau sa vorbeasca, in Parlament, la asumarile incredibile puse in opera de guvernarile Boc, la taierea pensiilor, la inchiderea spitalelor, la scandalul SMURD, de la inceputul acestui an. N-au facut-o. De ce oare?
In acelasi registru de apreciere cantitativa, deputatul Gabriel Vlase este evidentiat – in mod regulat – drept unul dintre cei mai lenesi parlamentari bacauani din toate timpurile. Vlase este raportor NATO de cativa ani buni, dar si seful Comisiei parlamentare de verificare a activitatii SIE (i.e. – Serviciul de Informatii Externe). Munca sa, atata cata este ea, e asociata – din capul locului – culiselor, unei zone sensibile si, in buna masura, discrete ca sa nu zic secrete. Cum sa-si justifice Vlase existenta si leafa parlamentare? Facand publice informatiile NATO la care are acces? Sau dand in vileag rezidentii SIE din ambasadele si consulatele Romaniei de peste hotare (in masura in care si cunoaste aceste nume)?
Cheia cantitativa in care e analizata munca parlamentarilor nostri, de diverse asociatii si organizatii, este un mijloc de a cuantifica – intr-un mod oarecare – activitatea lor. Abordarea are insa limitele ei evidente ce fac imposibila o justa evaluare a muncii facute de parlamentari. Bineinteles, acolo unde aceasta exista si poate fi, pe cale de consecinta, evaluata.
