Premierul Victor Ponta a pierdut o bună ocazie de a tăcea atunci când, emfatic, a pus semnul egal între efectele nazismului în Germania și cei 10 ani de regim Băsescu în România. Decretând că „efectele asupra societatii romanesti lasate de cei 10 ani de regim Traian Basescu sunt destul de asemanatoare cu cele lasate de regimul nazist in Germania” Ponta, un tip despre care pesediști de frunte afirmă că ar cunoaște 3 limbi străine, dovedește o lipsă de discernământ perfect culpabilă, care l-ar descalifica – în orice democrație autentică – în competiția pentru prima funcție în stat. A pune semnul egal între nazismul german și așa-numitul „băsism” înseamnă a silui memoria victimelor Holocaustului, dar și a aplica o palmă grosolană pe obrazul unei Românii la care Ponta se raportează, cel mai probabil, ca la o țară de alienați mintal, incapabili să distingă metafora de grobianism.
În urmă cu câteva zile, premierul publica pe contul personal de Facebook o listă cu 10 cărți, răspunzând astfel unei provocări venită din partea unui jurnalist afin ideilor socialiste. Între cele 10 cărți tronează, cu mândrie, op-ul lui Henry Kissinger, „On China”, aluzie – cel mai probabil – la recenta vizită în China a delegației române, precum și alte titluri reprezentative (Umberto Eco – Baudolino, Mika Waltari – Amantii din Bizant, Llosa – Pestele In Apa; Matusa Julia si condeierul, James Clavell – Vartejul, Beigbeder – Iarta-ma, ajuta-ma!, John Darwin – After Tamerlane, Amin Maalouf – Stanca lui Tanios, Kissinger – Despre China, Marin Sorescu – Trei dinti din fata, Petru Dumitriu – Cronica de familie, Petre Salcudeanu – Biblioteca din Alexandria). Ce titlu lipsea, însă, din lista „lectorului” Ponta?
Dacă Ponta ar fi citit, vreodată în viața lui, studiul relativ restrâns al lui Alain Besancon, „Le malheur du siècle ; sur le communisme, le nazisme et l’unicité de la Shoah” (premierul știe franceză!) ar fi aflat, bunăoară, că nazismul și ororile sale nu pot fi comparate cu nimic similar la scara istoriei omenirii, nici măcar cu diabolizatul și mult hulitul regim Băsescu. Ceea ce conferă un caracter (sper!) irepetabil, fără de seamăn, catastrofei naziste și urmărilor ei este tocmai „unicitatea” criminală a acesteia: niciodată în istoria omenirii o etnie nu a făcut obiectul unui plan de exterminare minuțios pus la punct de un regim politic dat (în cazul de față scelerat). Între 1941 și 1945, spun studii de prestigiu (ca Nenorocirea secolului, amintită mai sus), aproximativ două treimi din populația de origine evreiască din Europa a fost exterminată într-un program de industrializare a crimei căruia i-au căzut victime, în cele din urmă, și alte etnii (țiganii, de exemplu).
Deloc întâmplător, evreii desemnează genocidul nazist prin termenul „Shoah” (catastrofă, nenorocire) și nu prin cel de „Holocaust” (ardere de tot). Asupra reprezentanților acestei etnii s-a abătut o nenorocire (a secolului, în accepțiunea lui Besancon), planul nazist odată pus în aplicare ducând aproape la extincția evreilor, la ștergerea de pe fața pământului a urmelor acestui popor. Pentru o mai bună înțelegere a „unicității Shoah-ului”, premierul ar fi putut urmări – în cazul în care fuge de lecturi – izbutitul (dar parcă prea lungul) documentar al cineastului francez Claude Lanzmann – Shoah (1985). Ponta ar fi aflat, fără îndoială, că Treblinka sau Auschwitz – Birkenau nu pot fi puse pe același plan cu „moșia de la Nana” sau „mita primită de la Bercea Mondialu”; că „soluția finală” nu poate beneficia de un tratament similar „suspendării lui Băsescu” sau „tăierilor de salarii și pensii din vremea lui Boc”. Că genocidul istoric nu poate fi folosit într-o belicoasă răfuială electorală, pe post de presupusă armă politică.
Declarația deputatului Aurel Vainer, șeful Federației Comunităților Evreiești din România vorbește, cumva, de la sine: „Sunt complet nedumerit. Nu pot înţelege cum se poate recurge la o astfel de comparaţie, oricât ar fi un preşedinte nu foarte democrat, ceea ce nu e adevărat, pentru că în toţi aceşti ani ai domnului Băsescu a funcţionat şi funcţionează democraţia românească, instituţiile parlamentare. Deci în niciun caz nu poate fi considerat un regim dictatorial. Este un om cu o voinţă mai puternică, e un jucător, cum spune dumnealui adeseori, dar a compara România de astăzi sau România ultimilor 25 de ani sau 10 ani cu regimul nazist este cu totul şi cu totul de neadmis. Nu-i de admis”.
Trăiesc, de mai multă vreme, cu senzația că liderul PSD, „îmbătat” de scorurile afișate de unele sondaje, se crede deja câștigător al alegerilor prezidențiale. Probabil că Ponta e mânat de iluzia că zarurile au fost aruncate în privința scrutinului din noiembrie și că alegerile, în sine, reprezintă o banală formalitate. Poate că în mintea sa, victoria nu e la o aruncătură de băț, ci e deja repurtată. Numai o asemenea abordare poate explica, într-o oarecare măsură, lejeritatea cu care Ponta se încăpâținează să emită opinii similare celei citate la începutul acestui text. Într-un fel, analogia operată de premier între „nazism” și „băsism” este un glonț tras în propriul picior. Pentru social-democrați și speranțele lor prezidențiale, ar fi bine ca Ponta să învețe să-și țină gura sau, dacă nu se poate abține de la vorbit, să o facă – din când în când – într-o pungă pe care, mai apoi, s-o arunce la coș.
P.S. – Dacă, totuși, primul-ministru nu cunoaște lb. franceză, poate citi „Nenorocirea secolului” și în lb. română. Cartea a apărut de mulți, mulți ani la editura Humanitas și poate fi cumpărată de AICI.
