Am votat în decembrie 2012 candidații USL la alegerile parlamentare alimentat de ideea că alternanța la guvernare ține de însăși esența democrației și că reîmprospătarea actului guvernamental, prin accederea la guvernare a partidelor din Opoziție, va însemna un pas înainte, măcar în plan politic. Când am votat cu Dragoș Luchian (PNL) la Senat și Cosmin Necula (PSD) la Camera Deputaților am făcut-o crezând, ca atâția alții, că nu votez „răul mai mic”, ci reprezentanții rezonabili ai unei alianțe capabile să aducă un suflu nou la nivel de Executiv. Mai multă transparență, verticalitate, onorabilitate decât în cazul cabinetului Boc cu care, inevitabil, erau comparați liderii USL din eșaloanele 1 și 2, susceptibili de a face parte dintr-o viitoare guvernare. Lipsa unei alternative politice reale, dar mai ales migăloasa muncă de convingere dusă de un elaborat aparat de propagandă, având ca vârf de lance așa-zisele televiziuni de știri, i-au determinat pe români să vadă în USL mai mult decât o alianță politică de calibru: USL era „soluția salvatoare” așteptată de toți.
În pofida virulentei campanii anti-Băsescu pusă în operă de liderii USL, cu largul concurs al televiziunilor de știri, nu am votat cu USL mânat de convingerea că șeful statului trebuie „asasinat” politic, pus în fața plutonului de execuție, condamnat la închisoare pentru trădare de neam și țară. Nu Băsescu era centrul preocupărilor mele ca votant, ci subiecte de o cu totul altă natură, cărora liderii USL le promiseseră o mult așteptată rezolvare: chestiunea exploatării de la Roșia Montană, explorarea gazelor de șist, reîntregirea salariilor tăiate, sănătatea și educația, o mai echitabilă (re)distribuire a avuției naționale, investițiile publice (autostrăzi, aeroporturi etc). În programul de guvernare lansat de USL, fiecare din aceste subiecte a beneficiat de o tratare pe măsură. Programul poate fi descărcat, și acum, de pe internet spre consultare.
Ajunsă la guvernare, USL ca ansamblu – dar îndeosebi „aripa” social-democrată reprezentată de premierul Victor Ponta – s-a dovedit nu doar ezitantă, ci și inegală cu sine. Ceea ce USL acuza în campania electorală, incriminând guvernările PDL, a devenit „în regulă” la guvernare: Ponta a susținut pe față exploatarea de la Roșia Montană, explorarea gazelor de șist manifestând, totodată, o suspectă predispoziție spre ingerința în afacerile justiției (vezi cazul „marțea neagră”, când premierul a plecat strategic în Africa de Sud) cel mai probabil la presiunile baronilor din teritoriu. De asemenea, negocierile PSD cu UDMR, în contextul în care ungurii l-au menținut pe Băsescu (inamicul de moarte al USL) la Cotroceni, prin neparticiparea la referendumul de demitere a acestuia, dar și lipsa de preocupare în direcția promovării unor măsuri liberale (scăderea CAS, de pildă) au transformat PNL într-un ornament al guvernării, dominată tot mai clar de troica PSD – UNPR – PC, USD-ul de azi.
În fracturile tot mai pronunțate apărute în sânul USL, germenii neîncrederii au rodit grabnic și profund. Criza politică din USL a dat la iveală natura goală de conținut a celei mai mari alianțe democratice de la Revoluție încoace. O natură pe care nici măcar televiziunile de știri și monopolul lor mediatic nu au putut-o ascunde. Pentru o guvernare acceptabilă, nu spun bună, sloganul „Jos Băsescu” s-a dovedit insuficient și asta pentru că problemele de fond ale țării nu se tratează cu sloganuri. Or, guvernarea Ponta nu a lăsat impresia că ar fi capabilă, vreo clipă, să ofere un PROGRAM de guvernare coerent: mașina de sloganuri de la Palatul Victoria a funcționat, însă, impecabil, catalizată de monopolul mediatic deținut de PSD, partidul primului-ministru. Totul pe cartea imaginii! La imagine se referă și scăderea TVA la pâine, măsură care a dus la prăbușirea pieței pâinii, dar și faimoasa „electorată”, susținută de premierul Victor Ponta. La imagine se referă și intervențiile zilnice ale primului-ministru la televiziunile de casă ale USD, precum și operațiunile de curățare a imaginii lui Ponta (vezi cazul accidentului aviatic din Apuseni, a deszăpezirilor catastrofale etc).
Din logica nevoii de imagine face parte și reorientarea lui Ponta & PSD, care au reevaluat PC-ul lui Dan Voiculescu, din perspectiva capacității „mediatice” a partidului, singurul atu real al conservatorilor. Pentru Ponta, exercițiul imaginii era și este, evident, mai important decât parteneriatul cu PNL, menit a-l propulsa la Cotroceni pe Crin Antonescu. Accesul la un trust precum cel aflat în portofoliul lui Voiculescu, parte din strategia PSD de promovare a propriului candidat la prezidențiale, a lărgit și mai mult falia din USL, Antonescu devenind un soi de „persona non grata” la Antene sau RTV, posturi aflate la butoniera primului-ministru. Dispariția USL, aidoma nașterii Uniunii, este strict o problemă de imagine, impresia de astăzi fiind aceea că USL a luat ființă în studiourile unor televiziuni patronate de moguli cu interese politice clare și concrete. Ulterior, „ficțiunea” politică nășită în studiouri s-a mutat în stradă, între oamenii nemulțumiți de guvernările Boc & Băsescu care au luat cu asalt piețele marilor orașe în primele luni din 2012.
Nominalizarea lui Klaus Iohannis (PNL) la postul de vicepremier, pretextul care a detonat implozia USL, poate fi interpretată cu sens doar în registrul imaginii. Pentru premierul Victor Ponta, Iohannis era o problemă de imagine: primul-ministru PSD, dublat pe nepusă masă de un vicepremier PNL cu alură de prim-ministru (neamțul Iohannis a fost susținut de PSD și PNL la funcția de prim-ministru după prezidențialele din 2009). Iohannis ajuns vicepremier ar fi echivalat cu aneantizarea premierului Ponta din perspectiva imaginii – primarul Sibiului nu a plagiat, nu are baroni care să ceară desființarea DNA, este etnic german, neafectat de scandaluri, cu o bună imagine în țară și peste hotare etc. Cu Iohannis în propriul siaj, din postura de ipotetic vicepremier, aura lui Victor Ponta ar fi pălit inevitabil. Or, raportat la dezideratul PSD de a avea propriul candidat la prezidențiale, acceptarea lui Iohannis ar fi fost un gest sinucigaș.
PSD este condus astăzi de lipitorii de afișe de acum 10 – 15 ani. Sunt, cu toții, lipitorii de afișe ai lui Adrian Năstase. De la Ponta și Dan Șova, până la Nicu Bănicioiu și Titus Corlățean, „tinerii” PSD ajunși în Guvern au fost catapultați în politica mare „pe vremea lui Năstase”, arzând etapele și dobândind funcții de responsabilitate mult peste dimensiunea propriilor cariere și competențe. Ce a făcut Ponta ca procuror? Dar Șova ca avocat? Dar Bănicioiu ca medic stomatolog sau Corlățean ca funcționar la „Externe? Sunt o parte din numele ce definesc lipsa de substanță a PSD-ului de azi. Sunt numele din față, „patronate” din culise de aceeași patroni politici învechiți în vicii. Ideea că acești tineri nepregătiți ar conduce destinele și interesele unui partid de talia PSD este o glumă proastă. Cu toții sunt dependenți de „tătucii” care i-au trimis în politica de la București și care le susțin, material, carierele și viața de zi cu zi.
Desigur, PNL și-al său Antonescu ar fi putut opta pentru un pretext mai solid de denunțare a protocolului USL. Un pretext care să dovedească maturitate politică, dar și – de ce nu – responsabilitate. Bunăoară, susținerea proiectului Roșia Montană de către premierul Ponta, proiect dezavuat în campania electorală. Sau, de ce nu, masivul „import” de parlamentari PP-DD de către PSD, partid care în interiorul USL a incriminat traseismul politic, promițând menținerea Uniunii până către 2020 și susținerea lui Antonescu la prezidențiale. Ce nevoie avea PSD de traseiștii din PP-DD, în aceste condiții? E limpede că PSD are, de cel puțin jumătate de an, propria agendă politică, distinctă de interesele defunctei USL și ale „partenerilor” din PNL. Pesediștii și pletora lor indigestă de baroni locali s-au învățat să vrea și, uneori, să obțină, TOTUL.
În decembrie 2013, 4,3 milioane de români au votat cu USL. În vara lui 2012, 7,4 milioane de români au votat pentru demiterea din funcție a lui Traian Băsescu, după ce în prealabil, la alegerile locale, 60 la sută din electorat a optat pentru USL. Ficțiunea politică USL, născută în studiourile televiziunilor de știri patronate de moguli, pare să fi confirmat în registru cantitativ: milioane de speranțe au „aglutinat” în jurul Uniunii de 60-70 la sută. Un balon de săpun a cărui inconsistență a condus la deznodământul, cumva previzibil, de marți seară. Cum vor reacționa milioanele de votanți ale căror speranțe au fost înșelate de politicienii diletanți aflați la vârful USL? În capul cui se vor sparge, oare, oalele făcăturii social-liberale?
