Anticoruptia, anticomunismul si antiparlamentarismul: 3 teme “anti” care ne-au adus unde suntem

In urma cu cateva luni, mai exact in perioada campaniei pentru referendumul de demitere a presedintelui Traian Basescu, Crin Antonescu – copresedintele USL – afirma ca nu se increde in bunastarea guvernata de zgomotul catuselor, adusa de valuri nesfarsite de retineri, urmate de arestari. Declaratia de credinta enuntata de Antonescu rezuma intr-o maniera pe cat de lapidara, pe atat de superficiala o anumita stare de lucruri ce s-a impus in spatiul public al ultimilor 8 ani, timp in care teme precum “anticoruptia” sau “anticomunismul” au dobandit o notorietate de proportii si un nejustificat interes, acaparandu-ne intru-totul existenta. Deloc intamplator, temele anterior descrise au fost lansate chiar de seful statului, la a carui suspendare s-au chinuit in aceasta vara oamenii din USL. Ajuns presedinte in 2004, Basescu s-a facut remarcat printr-o pronuntata retorica justitiara, viitorul presedinte ajungand sa “imparta” pedepse cu inchisoarea chiar in timpul campaniei electorale (vezi cazurile Iacobov, Tender si chiar Patriciu). Dupa 8 ani de la lansarea la…apa a temei anticoruptie, structurile abilitate ale statului – in principal DNA si DIICOT (cele mai vizibile) – afiseaza pe siturile internet statistici infioratoare: lansate intr-o veritabila “olimpiada” a luptei anticoruptie si crima organizata, cele doua institutii au contabilizat zeci de mii de arestari, dosare lucrate, respectiv dosare aflate in faza de judecata sau chiar solutionate cu condamnarea la inchisoare a inculpatilor.

Paradoxal, recolta fara doar si poate consistenta a DNA si DIICOT nu a reusit sa alunge de pe obrazul Romaniei umbra faradelegii. Dupa o domnie de 8 ani a anticoruptiei propovaduite de Basescu, Romania e monitorizata in temeiul Mecanismului de Cooperare si Verificare (MCV), aidoma unui copil-problema urecheat si palmuit, din cand in cand, de oamenii mari ai Europei. Oare n-or fi arestat suficienti corupti DNA si DIICOT? Oare daca este retinut, in corpore, Parlamentul scapam de monitorizare si intram in Schengen? De ce referintele existente in MCV vizeaza, adeseori explicit, zona justitiei, in conditiile in care aderarea la spatiul Schengen ramane – in definitiv – o problema de ordin tehnic, nu politic? Simplific, deliberat, logica elaborata a MCV, insa dupa 8 ani de anticoruptie in care, cum s-ar zice, am servit acelasi meniu – saptamana de saptamana, daca nu cumva zi de zi – se impun de la sine unele intrebari…Fiecare tara din UE se confrunta cu diverse forme generice de “coruptie”, dar parca numai in Romania coruptia pare a nu se mai termina niciodata si, uneori, pare a se prezenta sub bizara fizionomie de coruptie fara corupti. Mai mult, tot la noi, anumiti politicieni si functionari publici par sa fi eludat bratul lung al legii doar prin simpla lor afiliere la un grup de interese asociat anturajului unui partid, aflat – la un moment dat – la guvernare. Incercarea institutiilor abilitate ale statului de a crea imaginea ca salta politicieni indiferent de culoarea lor politica nu a putut inlatura suspiciunea ca retinerile/arestarile au avut la baza un autorat si o comanda politice. In acest context presedintele in functie a fost indicat – frecvent – drept artizanul din umbra al actiunilor puse in opera de o justitie tot mai…independenta.

In aceeasi logica formala si reductionista a anticoruptiei, odata cu Basescu in Romania a fost aclimatizata o alta tema de vag interes public: cea a anticomunismului. Demonii trecutului au navalit de-odata in spatiul public, catalizati de intentia – materializata abia la 20 de ani de la Revolutie – de a face publice dosarele fostilor colaboratori ai Securitatii lui Nicolae Ceausescu. Ceea ce in alte parti (vezi fosta Germanie de Est, de exemplu) a devenit o istorica reparatie morala, dupa evenimentele din 1989, la noi s-a transformat intr-un caft politic in toata regula. Dupa mai bine de doua decenii de la momentul Decembrie ’89, romanii au fost pusi sa-si exorcizeze trecutul, atunci cand exorcizarea nu mai avea nicio miza concreta. Spectacolul condamnarii prezidentiale a comunismului in Parlamentul Romaniei a fost o imagine pentru uz extern, buna de exportat cancelariilor europene. Ea nu a produs o impacare a societatii cu trecutul recent, ci a semanat – mai curand – cu o dezgropare a mortilor care nu a adus, in esenta, nimic bun. Doar o vrajba neincheiata nici pana azi, in care anumiti lideri politici (si nu numai ei!) sunt asociati cu regimul de dinainte de ’89 din cauza unor informatii scurse, mereu calculat, din dosarele de fosti colaboratori ai Securitatii. “Decomunizarea” Romaniei prin anticomunismul manifest promovat in ultimii ani de regimul Basescu a fost si o sursa nepretuita de acces la informatii istorice altadata tinute sub lacat, dar si un excelent mijloc de santajare a persoanelor cu un trecut dubios, ingemanat cu cel al Securitatii. Mai ales atunci cand aceste persoane dadeau semne ca se opun proiectelor agreate de Palatul Cotroceni.

Antiparlamentarismul nu a fost niciodata promovat fatis, intrucat asta ar fi insemnat un derapaj colosal de la normele de drept ce jaloneaza o oranduire democratica. Aici, seful statului a actionat cu abilitate, acreditand in public – pe fondul nenumaratelor dosare cu politicieni lucrate de DNA – ca Parlamentul ar fi un soi de casa de toleranta ce reuneste sub cupola sa toti banditii societatii romanesti, promovati in pozitii si functii de putere de niste partide corupte si mafiotizate pana-n maduva oaselor. Alimentata de scandalurile de coruptie cu parlamentari (multe din ele cu un statut juridic neclar pana astazi!), retorica antiparlamentara a prins, iar in toamna lui 2009 romanii aprobau – cu peste 80 la suta – referendumul propus de Basescu si care viza reducerea la 300 a numarului de parlamentari, concomitent cu abandonarea bicameralismului. Viziunea prezidentiala avea in centrul ei implementarea unui model de for legislativ cu o singura camera decizionala. Cam ca pe vremea lui Ceausescu.

Peste tot in lume, Parlamentul si alesii sai sunt facuti cu ou si cu otet. In Romania insa ei sunt asimilati, din capul locului, unor infractori sau – mai exact – unui grup/grupuri infractionale. In conditiile in care Parlamentul ramane institutia pivot a oricarei democratii, romanii par tentati sa-si huleasca propria democratie, s-o abandoneze acceptand ca institutii cheie si – in primul rand – Parlamentul ar fi infestate cu oameni pusi doar pe capatuiala cu orice pret si prin orice mijloace. Anatemizarea continua a alternativei unui regim parlamentar, contrapusa la regimul (semi)prezidential actual, este cel mai bine ilustrata de esecul total al votului uninominal. Prezentat si vandut alegatorilor drept un instrument prin care acestia pot curata de hoti Parlamentul si pot reforma din temelie clasa politica, votul uninominal s-a inecat in el insusi sau a fost inecat, cu buna stiinta, de cei care l-au promovat asiduu. In acceptiunea publica, Parlamentul “desenat” de votul uninominal nu este nici mai curat, nici mai nou (sub raportul noilor veniti), ci din contra. Forul legislativ pare populat, in continuare, de politicieni dubiosi, rupti definitiv de alegatorii din colegiile pe care le reprezinta in Parlament si de problemele acestora. Esecul evident al temelor lansate si vehiculate in ultimii 8 ani de presedintele Traian Basescu este si mai batator la ochi daca privim la confuzia, indiferenta si dezgustul ce domnesc – atat de autoritar – la nivelul societatii. Conform sondajelor, romanii sunt singurul popor din lume care este, in acelasi timp, nostalgic al comunismului si pro-monarhist, sperand in tacere ca intr-o zi Regele, cel izgonit de comunismul datator de nostalgii, se va intoarce iar tara va redeveni ce a fost odata, adica monarhie constitutionala. Daca adaugam la asta ingredientul increderii in Biserica – ramasa tot timpul la cote foarte inalte – dar si pe cel privitor la ultimele rezultate de la Bacalaureat, ne putem face o idee despre ce fel de viitor ne asteapta. Deloc intamplator, la acest viitor ce sta sa se prabuseasca peste noi, mare si negru ca o calamitate istorica, Basescu si ai sai par sa nu se fi gandit niciodata cu adevarat.